Gabriella Vol.2

— Și tu chiar crezi că ăsta e cel mai potrivit moment să flirtezi cu mine? Ești un ciudat!

Mi-am mușcat buza, întrebându-mă dacă nu cumva am întrecut măsura, dar nu-mi păsa.

— Nu încercam să fac asta, dar ești atât de frumoasă…

— Antone! am spus răspicat. Apreciez că mă ajuți și da, probabil o să-ți rămân veșnic datoare pentru că m-ai scăpat din mâinile monstrului ăluia de Eroth, dar asta nu înseamnă că acum o să se întâmple ceva între noi doi. Nu-mi placi. Nu în felul ăla și, în plus, m-am oprit o secundă simțind cum mă apăsa pieptul, tocmai am pierdut persoana pentru care începusem să simt ceva.

Chiar recunoșteam asta? În fața unui străin? Îmi tremura vocea și poate că eram mai afectată decât realizam. Un dram de dispreț mi s-a strecurat în privire în timp ce mă uitam la Antone cum bea calm din cana sa.

— Deci, îl iubeai, a concluzionat.

— Nu mai contează acum. Cel mai probabil e mort, acolo unde l-am lăsat, în prăpastia aceea.

Furia se aduna, ca niște cărămizi puse una peste alta pentru a clădi un zid.

— Te voi face să uiți de el, a spus foarte hotărât.

Glumea? Chiar ignora tot ce îi spuneam sau ce simțeam?

— Te înșeli crunt, amice! Poate n-am ieșit cine știe ce în lume, dar am simțul loialității. Și nu sunt o tipă ușoară. Ce planuri ți-ai făcut mai exact? Credeai că mă salvezi și voi pica lată în brațele tale sau ce?

Cred că voiam de mult să mă cert cu cineva pentru a mai scăpa de supărarea care mă măcina.

— Toate la timpul lor, micuțo.